Clara a intrat din nou în suita imperială cu pași ezitanți. Își ținea mâinile strâns pe cârpa de praf, ca și cum asta i-ar fi dat curaj. Inima îi bătea nebunește — nu știa dacă Adrian Montclair avea să fie acolo sau nu. Când a deschis ușa, aerul era liniștit, fără urmă de prezență. A răsuflat ușurată și s-a apucat de lucru, promițându-și că de data asta va fi atentă, rapidă și profesionistă.
Dar în timp ce ștergea o lampă, a simțit privirea cuiva. Ridicând ochii, l-a văzut pe el, sprijinit de ușă, privind-o cu acea expresie greu de citit. Clara aproape că a scăpat lampa din mâini.
— Domnule Montclair, vă rog… eu… — a început ea, dar el a ridicat mâna, oprind-o.
— Relaxează-te, mademoiselle. Nu am chemat pe nimeni să te dea afară, nu?
Clara a clipit surprinsă.
— Nu înțeleg… De ce?
El a zâmbit vag. — Pentru că sunt curios. Despre tine. Cine ești? Ce cauți aici, în spatele acestor coridoare de lux, ascunsă în uniforma asta simplă?
Cuvintele lui i-au părut aproape periculoase. Clara nu voia să spună prea multe. A ridicat din umeri:
— Doar muncesc. Atât.
Adrian s-a apropiat încet, iar ea a simțit parfumul discret de santal și piper care-l învăluia.
— Mulți muncesc, dar nu toți adorm în patul unui miliardar, — a spus el ironic, dar fără răutate. — Asta nu se uită ușor.
Clara s-a înroșit toată și a coborât privirea.
— Vă rog să nu faceți glume pe seama mea… Nu am vrut să se întâmple.
Adrian a studiat-o câteva clipe, apoi a rostit calm:
— Te cred. Și tocmai de aceea vreau să îți ofer o șansă. Să vii mâine seară aici, dar nu ca menajeră. Ca invitată.
Clara a simțit că i se taie respirația.
— Invitată? Eu?
— Exact. Îți promit că nu e o capcană. Vreau doar să stau de vorbă cu tine.
Toată ziua următoare, Clara s-a frământat. Colegele ei chicoteau prin vestiar, fără să știe nimic. Ea însă simțea că merge pe un fir subțire între realitate și un vis absurd. La apus, a bătut timid la ușa suitei.
Adrian o aștepta deja, cu două pahare de vin roșu pe masă. Nu era nimic extravagant: doar el, costumul lui impecabil, și o privire caldă care o dezarma.
Au vorbit ore întregi. Despre copilăria ei într-un mic sat din Transilvania, despre visurile pe care le îngropase ca să poată trimite bani acasă, despre singurătatea care o urmărea mereu. Adrian, la rândul lui, i-a mărturisit cât de obositor devenise jocul afacerilor, mesele luxoase, oamenii falși.
— Ești prima persoană cu care simt că pot fi sincer, — i-a spus el într-un final, privind-o direct.
Clara s-a simțit copleșită.
— Eu nu am nimic de oferit… Sunt doar o cameristă.
— Ba da, ai, — a răspuns el simplu. — Ai autenticitate. Și asta valorează mai mult decât tot aurul din jurul nostru.
Seara aceea a fost începutul unui șir de întâlniri tainice. Clara venea uneori după program, iar Adrian o aștepta cu povești, muzică, sau pur și simplu liniște împărtășită. Încetul cu încetul, zidurile dintre ei s-au topit.
Dar zvonurile nu întârzie să apară. Cineva din personal a observat vizitele Clarei și a început să bârfească. Directorul hotelului a chemat-o la birou, privindu-o cu suspiciune.
— Domnișoară, sper că înțelegi că reputația hotelului e în joc. Nu vrem scandaluri.
Clara a simțit că pământul îi fuge de sub picioare.
Când Adrian a aflat, a intrat personal în birou.
— Dacă cineva are o problemă cu ea, o are cu mine, — a spus ferm. — Și credeți-mă, nu vreți asta.
Directorul nu a mai scos un cuvânt.
Câteva luni mai târziu, Clara nu mai era o simplă cameristă. Își dăduse demisia și urma cursuri de management hotelier, sprijinită discret de Adrian. Dar mai important, învățase să își ridice capul, să creadă în ea.
Într-o seară de vară, în același apartament imperial unde totul începuse, Adrian a privit-o și a spus:
— Știi… poate părea nebunesc, dar faptul că te-am găsit dormind în patul meu a fost cel mai frumos accident din viața mea.
Clara a zâmbit, cu ochii strălucind.
— Atunci să sperăm că nu te vei mai enerva niciodată pe cine adoarme lângă tine…
El a râs și a tras-o ușor spre el. Iar dincolo de luminile Vienei, în liniștea suitei imperiale, povestea lor a început cu adevărat.
